Cuvântul „ARDEAL” este compus din verbul „arde” și substantivul „deal”, însemnând „Arde dealu”. Verbul este la timpul prezent, persoana a treia singular, iar substantivul sufixat cu articolul hotărât „U”, tocmai pentru a exprima ceea ce se întâmpla în acel moment, la acel prezent. Ulterior, prin rostogolirea în limbă, vocala „E” dintre consoanele „D” a fost eliminată, apărând un singur cuvânt, mai ușpr de pronunțat. Acest fenomen a fost posibil, din necesitatea de a crea un nume, care să reprezinte un teritoriu unde s-a întâmplat această nenorocire petrecută la nivel de regiune. Astfel că expresia „ARDE Dealu”, fiind comună pentru o comunitate exinsă, ce cuprindea o regiune mare, a devenit un element identitar. „ARDE Dealu” s-a transformat în numele locului unde dealurile au ars, devenind ARDEALU. Așa se explică și de ce apare articolul „U” încă din vechime. Aceasta e dovada clară ca termenul s-a născut din strigătul de durere al oamenilor, atunci când au văzut cum ard dealurile, respectiv ceea ce era drag pentru ei, ceea ce prețuiau și cinsteau. ARDE/DEALU este un cuvânt relativ nou, de aproximativ 1900 de ani și sugerează că a apărut ca urmare a cataclismului sau a nenorocirii ce a cuprins întreaga regiune. Cu certitudine este vorba de perioada războaielor daco-romane, în urma cărora dealurile au fost cuprinse de flăcări, fie ca urmare a incendierii davelor și caselor, fie prin incinerarea zecilor de mii de oșteni ce au murit în confruntările cu romanii.
ARDEAL nu este un termen toponimic singular. Tot cu înțeles asemănător mai avem Ar/a/d, Ard/an, Ard/ar, Ar/d/ava, Ard/ănești, Ard/el, Ard/eni, Ard/eoani, Ard/eu, Ard/euș, Ardeuța, Ard/euți, Ard/ud, Ard/ușat.
In dicționarele etimologice romanesti, ARDEAL cică vine din maghiarul Erdeli.
Acum vă invit sa analizăm aceasta ipoteză.
La Pag. 32 din Gesta hungarorum scrisă în limba latină (și care este cel mai vechi text în care apare o referire la Ardeal), aflăm urmatoarele: „Iar pământul, care este între Tisa și pădurea Igfon, care zace spre Erdeuelu (Ardealu), de la fluviul Morus (Mureș), până la fluviul Zomus (Someș)…, textul original fiind: „Terram uero, que est inter Thisciam et siluam Igfon, que iacet ad Erdeuelu, a fluuio Morus usque ad fluuium Zomus…”.
Denumirea de „Erdeuelu” este o maghiarizare a lui „Ardealu”. În aceeași frază apare termenul pentru pădure scris în limba latină, respectiv „siluam Igfon” și „Erdeuelu” pentru ceea ce ungurii acum numesc „Țara de dincolo de păduri”. Dacă ei ar fi utilizat frecvent în acea perioadă singtagma de Erdeuelu, atunci ar fi denumito în limba latină. Iar dacă autorul ar fi știut că această denumire este dată de către unguri, adică un „botez” al unei regiuni, ar fi făcut o precizare, așa cum a consemnat în multe alte cazuri, în documentul amintit, redând și evenimentele care au dus la schimbarea numelui de ape, munți sau locuri. Referirea la Ardeal se face doar o singură dată și în treacăt, în contextul în care este menționat ca un hotar al altui teritoriu. Oricum ar fi să analizăm cel mai vechi text, în care apare denumirea ce face referire la Ardeal, ea este legată de o perioadă în care ungurii nu au pătruns încă în acel teritoriu, ci doar au auzit de el. Era firesc ca raportarea la acest teritoriu să o facă scriindu-i numele pe care acesta îl avea deja, la fel ca și Someș și Mureș. Maghiariazarea numelui s-a făcut la fel cum au procedat cu toate celelalte denumiri, însă fară a le schimba forma de baza. Someș este Zomos, Mures este schimbat în Maros și Ardealu în Erdeuelu.
Pal Eniko, în „Influenta limbi maghiare asupra limbii romane” – a documentat cuvinte unguresti împrumutate în limba romană. Ne interesează o analiza a cuvintelor maghiare ce încep cu vocala „E” pentru a stabili dacă există o regulă prin care această vocală se schimbă în „A” în limba română. V. p 351-367:
1. Aciu- acs, 2. adămană- adomany, . 3. adăvasi- odavesn-ni, 4. alămojnă- alamozsna, 5. alcam- alkalm, 6. aldămășar- aldomas, 7. aldovani- aldoz-ni, 8. aldui- ald, 9. alnic-alnok, 10. aprod – aprod
Exemplele anterioare, arată ca nu există un schimb de vocale, însă situația se schimbă dacă vocala „e” apare înainte de consoana lichidă și sonată – „L”: „alean- ellen, alegădaș- eleged-es” . Cu toate acestea nu există o regulă, deoarece „alamoldă, alcam, aldămășar, aldovani, aldui și alnic nu își schimbă vocala A.
Referitor la „amistui- emeszt” – vocala „A” înainte consoană nazală – M se pierde. Dacă ar fi acest mecanism o regulă, astăzi ar fi trebuit să avem „Rdeal”
Există doar un singur cuvânt maghiar ce începe cu vocala „E” și împrumutat în limba română ce s-a transformat în „A”. E vorba de „ardău”, ce vine din erdélyi, însemnând pădurar. Avem această situație prin contaminarea cu Ardeal, termenul existent deja în limbă, permițându-se astfel o mai ușoară tranziție. Dar fiind un caz singular, nu se poate stabili o regulă de înlocuire a vocalei „E” în „A”, așa cum se sugerează Ardeal din Erdely, adică vocala „A” din fața unei consoane vibrante „R”.
Conform Lui Ferentz Bakos, în „Istoria elementelor românești din vocabularul maghiar”, v. p. 212, 213 din limba română au intrat foarte puține cuvinte care încep cu consoana E, în limba maghiară. Toate sunt împrumuturi ale unor cuvinte ce încep cu consoana fricativă „S”. Pentru a ușura pronunția s-a adăugat înaintea consoanei vocala „E”. Astel, avem exemplele: esztena (stână), esztrengál (strungă), p. 330: eszláb(slab), esztobor (stobor).
Tot Bakos ne prezintă o serie de cuvinte românești ce încep cu vocala „A”, ce au fost împrumutate de limba maghiară. Limba maghiară a împrumutat din limba română 2333 de cuvinte documentate, din care 19 încep cu vocala „A”. În afară de apacsin care vine din opacină, toate aceste cuvinte și-au păstrat consoana „A” în limba maghiară, ceea ce întărește concluzia că prin transfer, cuvintele ce încep cu vocala „A”, nu necesită înlocuirea cu E sau invers. La paginile: 204 avem: akcsa (aceea), alakar (alac), la p. 208: alacs (alaci), ármás (armaș), la p. 226: afuriszál (a afurisi), apacsin (opacină), la p. 249: abrudány (abrudean), áfonya (afină), ármingyin (arminden), árnics (arnici), arnolc (arnăuți), la p. 228: akációs (acățăcios), la p. 283: aporkodik (a se apăra), árdéj (ardei), armurar (armurar), árnika (arnică), și la p. 319: áfuriszit (afurisit), amarit (amărât), ánumé (anume)
În urma acestei analize, reiese clar ca asocierea termenului Ardealu cu Erdeuelu este o simplă coincidență, mai cu seamă, ca pădure în maghiară este „ERDO”, cuvânt ce a determinat în limba romana „ARDĂU”, iar Ardeal este cu totul alt cuvânt și are o cu totul altă însemnătate. Transferul de cuvinte dintr-o limbă în cealaltă a fost extrem de redus. În primii 300 de ani de la contactul celor două civilizații, respectiv până la momentul scrierii „Gesta Hungarorul”, din limba română în limba maghiară au intrat doar 4 cuvinte: cergă, coșar, crainic și sândie (v. Bakos, p. 202). Iar în secolul următor, limba maghiară a împrumutat doar încă 10 cuvinte: aceea, alac, baci, berbec, boier, cioban, gard, coliba, călugăr, cătrință. Transferul de cuvinte s-a accelerat odată cu începerea procesului de maghiarizare forțată, ajungand în final la 2333 de cuvinte documentate. Cu toate acestea aflăm din lucrarea lui Pal Eniko, că populația autohtonă nu au fost atât de receptivă față de limba maghiară, limitându-se a împrumuta puțin peste 223 de cuvinte (documentate de dânsa), dintre care multe au dispărut din vocabular o dată cu retragerea administrației maghiare din Ardeal, iar din acestea multe sunt în realitate cuvinte de origine getodacică, fiind de fapt împrumutate de maghiari din limba autohtonilor. Așa avem cuvintele precum: ban, foișor, tămădui, mântui, chip, etc. Situația acestora face obiectul unui subiect separat. Așadar, proporția de împrumuturi este de 1/10 în favoarea maghiarilor, și nu intâmplator, pentru ca ei au migrat în această zonă și ei au asimilat populație, împreună cu o parte din limba acesteia. În contextul în care românii și-au păstrat toate toponimiile pe întreg teritoriul locuit, nu se explică prin nici o formă, de ce ar adopta o altă denumire pentru țară/regiune, o denumire impusă de o națiune la acel moment ocupantă, exploatatoare și nu și-ar păstra propriul nume, în condițiile în care se ducea o luptă aprigă pentru păstrarea identității naționale. De astfel nu se explică de ce mai târziu, în cronicile valahe și moldovenești, de peste Carpați, nu există o altă denumire, alta decât cea de Ardeal, pentru această regiune, mai cu seamă că nu a existat niciodată o ruptură de neam și limbă. Pentru susținerea acestei teorii, a ascendenței autohtone a termenului ARDEAL, trebuie facută și o comparație cu termenul împrumutat de la maghiari – TRANSILVANIA.
ARDEAL a dat: ardelean, Ardelean ca și nume de familie, ardelencuță, ardelenesc, ardelenaș, ardelenește, ardeleni, ardelenie, ardelenism, ardelenizare, ardelenuță.
TRANSILVANIA a dat doar două derivate: transilvan și transilvănean.
Chiar dacă termenii pot fi comparabili ca proveniență lexicală, prin prisma faptului ca și Ardeal este un cuvânt deși relativ nou intrat în conștiința populțaiei, respectiv 1900 de ani, totuși acesta a dat naștere a numeroase toponimi, ceea ce nu este cazul termenului Transilvania, care este mult mai tânăr, doar de aproximativ 700 de ani vechime.
Un fapt care se pare că nu a fost remarcat până acum sau poate că a fost intenționat ignorat este ca „ERDELY” nu apare în Dicționarul Etimologic Maghiar – „ETIMOLÓGIAI SZÓTÁR Magyar szavak és toldalékok eredete” (a se vedea p. 181). La secțiunea unde apare descrierea termenului specific pentru pădure și evoluția acestuia întâlnim cuvântul „erdo” : „erdő [1138 tn., 1372 u.] Szófajváltással keletkezett egy származékszó alapján. Az ered ige eredő folyamatos melléknévi alakjának főnevesülése. Az erdő hangalak a szó belseji e kiesésével jött létre. Jelentése az ered ige ’sarjad’ jelentéséből alakult ki. Az eredetileg csak fiatal, sarjadó erdőt jelölő szó később jelentésbővüléssel vált általánosan az erdőt jelölő szóvá. Származékai: erdős [1211 tn.], erdőség [1339], erdei [1402 tn.], erdész [1825].” Cert este ca acest termen „erdő este un derivat din „eredő” care însemna la origine pădure tânără. Dacă Erdeuelu ar fi un termen maghiar și nu o maghiarizare, ar trebui să facă referire la un teritoriu cu păduri tinere, ceea ce nu e cazul Țării Ardealului. Așadar ne aflăm în fața unei maghiarizări a unui termen autentic autohton, iar mai târziu din rațiuni politice a fost adaptat astfel încât să aibă o formă cât mai apropiată de un termen maghiar. Astfel „ARDEALU” a ajuns în documentele maghiare „ Erdeuelu” și apoi „ERDELY”.
În concluzie, ARDEAL este un cuvânt autohton, format din termenele ARD (indoeuropean) și DEAL (autohton), care este puternic legat de o perioadă extrem de sângeroasă și zbuciumată din istoria strămămoșilor noștri getodaci, și nicidecum nu vine de la „pădure tânără” așa cum susțin lingviștii maghiari.
