În fotografie este „cascada” DURUITOAREA din munții Ceahlăului.
De când am început cercetarea etimologică asupra limbii române, in capul meu, de foarte multe ori am incercat sa găsesc răspunsul la întrebarea: Care este cuvântul nostru autohton pentru cascada? Știu că în limba rusă acesta este VODAPAD (ВОДОПАД), adică apa care cade, ceea ce are logica atunci când te uiți să vezi cum s-a format o limba. Am incercat sa caut similarități in limba noastră și nu am găsit nimic în corespondență cu apa. Acest aspect este un detaliu ce indică o posibilă origine diferită de moștenirea indo-europeană. Cert este că termenul CASCADA e un împrumut din limba franceză și e o rușine pentru noi, pentru că autoritățile prin sistemul de învățământ au schimbat total numele nostru pentru o cădere mare de apa cu unul ce nu are nimic, dar nimic cu felul nostru de construcție a limbii.
„Cascadele” in zona noastră înseamnă mult mai mult decât o cădere de apa. Ele sunt un fenomen natural spectaculos, ce crează un zgomot puternic. Prima data auzi un duruit de o intensitate crescândă, iar pe măsură ce te apropii, abia apoi, vezi căderea de apa. In acest context e firesc ca strămoșii noștri să numească aceasta apa ce cade de sus DURUITOARE.
Așadar, DURUITOARE este numele căderilor de apă și nu cascadă.
DURUITOARE vine din DURA – fiind un termen de formație onomatopeică, ce imita un zgomot produs de un lucru ce se rostogolește sau se învârte repede. Ceea ce este și mai interesant, acest cuvânt a dat naștere unei familii lexicale de 42 de cuvinte, din care face parte și DURUITOARE.
Iar acum va mai dau un detaliu. DURUITOARE este un cuvânt de origine paleolitica, fiind extrem de vechi și are numărul de ordine 5105. Așadar se închide litera D cu peste 5100 de cuvinte, in timp ce noi suntem manipulați că avem doar 160 de cuvinte dacice.
Aici aveti un link, unde se aude duruitul puternic al apei în căderea sa.
