Învăța și învatător sunt cuvinte carora trebuie sa le acordăm o atenție deosebită.
Prezența acestor cuvinte în vocabularul nostru, indică de fapt o tradiție a transmiterii în cadrul societății a cunoștințelor acumulate către alte persoane. Învățător pentru noi e atât ceea ce știm azi ca dascăl (termen de origine greacă), dar pentru a înțelege însemnătatea acestuia, e necesar să facem un salt în trecut și să redescoperim importanța lui. Nu întâplător pentru IIsus Hristos, influența bisericii slavone sau a celei catolice/latine, nu a reușit să înlocuiască denumirea de ÎNVĂȚĂTOR, deși slavonii îl numeau UCITEL (учитель) sau în latină MAGISTER. Dacă termenul ÎNVĂȚĂTOR nu ar fi fost adânc înrădăcinat în conștiința societății noastre precreștine, atunci ÎNVĂȚĂTOR ar fi avut o formă apropiată a unuia dintre termenii consacrați în latină sau slavonă.
Se zice că nu putem reconstrui obiceiurile strămoșilor noștri, pentru că încă nu s-au descoperit mărturii scrise. Doar că printr-o atentă reconstrucție etimologică a limbii, putem identifica termeni specifici unor îndeletniciri și chiar sa stabilim vârsta lor aproximativa. Iar acest lucru, raportat la perioada preistorica, premergătoare formării popoarelor, ne ajută sa facem o proiecție a trăsăturilor societății prestatale dacice și evident a ceea ce a continuat ulterior.
Există în societatea dacică, înainte de perioada ocupației romane, tradiția transmiterii cunoștințelor, de la o persoană la alta, având cel ce transmite un statut special?
În analiza mea am ales a desluși acest mister, prin „disecarea” a unui termen ce îl folosim cu regularitate, respectiv „a învăța”. Din el derivă și denumirea de ÎNVĂȚĂTOR.
Deschizând DEX-ul constatăm că ÎNVĂȚA este un termen de împrumut, preluat din limba latină. Dacă așa stau lucrurile în realitate, atunci îndeletnicirea de învățător, dar și denumirea oamenilor care aveau un statut aparte de om înțelept, ce transmitea învățături, a apărut după războaiele daco-romane. Doar că termenul indicat de specialiști, din care ar proveni termenul ÎNVĂȚA, anume „INVITIARE” nu este atestat lingvistic. Se forțează etimologia prin asocierea prefixul IN cu VITIUM (viciu, greșeala), că fiind îndemnul de reparare a unei greșeli. Doar că acest INVITIARE e util doar pentru limba Esperanto. Dacă etimologia latină nu este viabilă, atunci cum căutăm adevărul?
Prima dată trebuie să lămurim care este „treaba” cu prepoziția ÎN. tot din DEX aflăm că ea provine din latinescul IN. Doar că cei ce au elaborat DEX-UL și celelalte dicționare etimologice, au ignorat introducerea în studiul lor o importantă și vitală ramura a lingvisticii mondiale, respectiv studiul comparat al limbilor indo-europene. Este extrem de ușor a observa că limba română are prepoziția ÎN, cu o particularitate dinstictă, având propria evoluție internă, derivând din indoeuropeanul EN, ce are același înțeles. Nu întâmplător îl regăsim în limbile germanice dar și la greci și evident la latini. Societatea predacică, fiind în zona estică față de vatra Romei, a preluat termenii indo-europeni anterior populației latine. Cei care cunosc rutele de migrație și cum s-au desfășurat ele în perioada bronzului, înțeleg pe deplin logica la care apelez. Fiind lămurit faptul că prepoziția ÎN este o construcție internă și nu un împrumut târziu din latină, este necesar pentru descifrarea etimologiei cuvântul ÎNVĂȚA, să îi identificăm rădăcina și familia lexicală din care provine. Așadar, dacă considerăm că ÎN este o prepoziție, atunci radicalul este VĂȚ/VĂȚA. De abia acum lucrurile devin interesante. Pentru a putea atesta această rădăcină, e important că ea sa nu fie singulară și să mai dea naștere cel puțin unui alt termen. Totodată e nevoie să îi identificăm pe cât posibil și origea ei, ceea ce ar putea sta inițial ca bază pentru ceea ce înseamnă. Pentru a avea coerență in studiul meu, am analizat prima dată familia lexicală a acestui VĂȚ. Cu ușurință constatăm că POVAȚĂ este un derivat al lui VĂȚ, chiar dacă în DEX etimologia acestuia ar fi poloneză. Un alt termen ce s-a dezvoltat intern din VĂȚ este DEZVĂȚA. Era firesc ca o rădăcină veche să evolueze și spre termeni cu valoare de negație. Învăța, dezvăța și povață sunt cuvinte complementare și întregesc sensul conceptului de cunoaștere și totodată de dăruire a acesteia către altă persoană. Dimensiunea familie lexicale determinate de acești trei termeni de bază proveniți din VĂȚ, întărește faptul că avem un radical cu o dezvoltare internă productivă. VĂȚ a dat naștere la 29 de cuvinte, ceea ce într-o clasificare lingvistică, îl plasează pe un rang superior. Epopeea acestui radical începe cu rădăcina indo-europeană WEID, care este baza pentru A VEDEA. Se știe că inițial cunoașterea era asociată cu ceea ce vedeai. Ulterior, pe măsură ce societatea a evoluat și cunoștințele acumulate s-au transmis din generație în generație, termenul a evoluat, conceptul de cunoaștere începând a fi distinct față de ceea ce vedeai. Astfel VĂZ s-a transformat în VĂȚ, tocmai din necesitatea de a se diferenția acest concept nou, acela de cunoaștere. Ceea ce eu acum susțin, ar fi doar o povestioară frumoasă, fără acoperire lingvistică, dacă nu ar exista un echivalent într-o altă limbă de origine indo-europeană. Cheia deslușirii noastre vine de la WIT din engleza veche. Dicționarele de indoeuropenistică ne indică acest WIT ce înseamnă cunoaștere, inteligenta, ca având aceeași origine pentru VĂZ, adică rădăcina IE „WEID”. Așadar printr-o atentă analiză, afirmăm cu certitudine că ÎNVĂȚA, DEZVĂȚA și POVAȚĂ sunt termeni autohtoni, iar prezența lor în limba nu e întâmplătoare, câtă vreme grecii aduceau elogii înțelepciunii geților.
În concluzie trebuie să fim mândri de învățătorii noștri și le acordăm întâietatea în ai cinsti. Prin aportul lor, îndiferent ce statut social sau profesional au avut de-a lungul timpului, societatea noastră a cunoscut o evoluție neîntreruptă. Din analiza termenilor, e clar că această traditie a apărut odată cu transformările aduse pe aceste pamanturi, de către populațiile indo-europene, cu cel puțin 4000 de ani în urmă. Dacă facem un pas în trecut, constatăm că ÎNVĂȚA, DEZVĂȚA și POVAȚĂ au apărut în perioada bronzului ca o necesitate de a defini un concept nou, legat de cunoștințele acumulate de generații și modalitatea de a le transmite mai departe.
